Ignoranta-i ma-ta!

E cam asa: Cat de frustrant poate fi sa ti se faca observatie sa te grabesti atunci cand esti in mijlocul unei actiuni importante la care nu s-a gandit nimeni inaintea ta si nu i-a pasat nimanui inaintea ta de rezolvarea respctivei probleme. Vorbesc aici despre binecuvantarea ignorantei. Omul ignorant nu va fi niciodata lezat de lucruri marunte legate de topica unui indemn, in mintea lui normal, si chiar necesar pentru desfasurarea activitatii respctive in parametrii normali. Pentru omul ignorant aspectul vietii este unul simplificat pana la stadiul de schita bidimensionala, fara tonuri de gri, culori nici atat. Omul ignorant va trai mult si senin pentru ca acesta poate sa scoata oricand din ecuatie oricate variabile are nevoie pentru a-si face scopul sa primeze, asta fara sa fie un scop ascuns sau malefic in orice fel. Ignorant este si omul care face un lucru incomplet, care isi sterge din minte aspectul nematerializat al muncii sale, lasand asta in seama altcuiva indatoririle lui.

la fel…

Ce stii…tocmai eu ma impotriveam cuantificarii si stabilirii de standarde si o noua revelatie pentru mine, pentru tine asta de citesti, probabil o axioma, m-a izbit in acelasi punct nevralgic sublim care-mi este torturat de catva timp cu ambrozie clocotita.  Intoteauna avarul din mine din mine avea nevoie de o cantitate masurata in grame, metri, inch, toli, livre, lumeni, candele, secunde, paraseci, newtoni, bari, pascali, grade, jouli sau cine stie ce alta unitate de masura care mi s-ar fi parut mie demna de materia la care me refer. Unitatea de masura respectiva nu exista, si mai mult decat atat, nu am nevoie de ea, pentru ca intocmai unui impuls nervos trimis de o dendrita zvapaiata, catre unul din multii muschi din corp, acesta poate sa fie indeajuns de puternic pentru a-l contracta, sau nu. Pana acum, i-am atribuit acestei notiuni pe care unii o localizeaza in dibla si altii undeva in piept, suflet ii zice, niste plamani cu care sa se hraneasca cu cei mai puri aerosoli veniti si ei din cele mai dragi bronhii mie. Acum, imi dau seama ca sufletul este un muschi care se contracta numai daca a primit stimulul de care are nevoie, peste pragul de intensitate de care are nevoie. Stimulul meu mi-a facut cele 21 de grame de nonmaterie sa se contracte in singurul tetanos care nu cere tratament.

O3

Intotdeauna ajung sa ma cac pe mine original cu figuri de stil strambe si neterminate, incercand sa reproduc, sa explic, emotii care-mi invadeaza mintea precum niste picaturi de suc de sfecla care difuzeaza intr-un pahar cu apa. Am descoperit ca sunt lucruri care nu pot fi transformate in proza si puse aici. Exista gand, care nu are nevoie de translatie in cod pentru ca modificarile l-ar distruge, exista un soi de dioxid de carbon care-mi oxigeneaza sufletul intr-atat de placut incat ma doare, care m-a facut sa inteleg ca oxigenul e o facatura de care am nevoie doar ca sa ma tarasc si sa duc la bun sfarsit activitatile zilnice. Nu am crezut vreodata ca pot ajunge sa-mi imbat alveolele pulmonare cu centimetri cubi de esenta de suflet, aproape fara sa mai vreau sa-l dau inapoi, si brusc sa simt ca nu merit nici o molecula din gazul asta dupa care am descoperit ca tanjesc de cand mi-am dezlipit plamanii cu mirosul rece si spirtos al unei maternitati. To be continued…

Citesc cea mai frumoasa carte, un manuscris, caligrafiat cu o pana purpurie de Michelangelo. O carte al carei subiect este pur gand, o carte fara cuvinte, in care nu trebuie sa stii nici una din limbile pamantului pentru a intelege esenta. O carte pe care o citesti cu toate simturile, de la subliminal pana la durere, in care fiecare pagina e savurata pana la ultima molecula de celuloza din hartie.

Nu pot sa gandesc sau sa simt cuvinte. Nu pot sa fac o transpunere corecta intre ce se intampla in labirintul crcumvolutiunilor mele si mesaj, pentru ca de fiecare data minotaurul sinaptic ma fugareste incercand sa tina ascuns amalgamul de esente pe care sunt aproape fortat sa le fabric, ca un sincer raspuns la stimulii generati de “prezenta”.

Procust sau sublerimi-ai!

“Are cineva un incarcator de Nokia cu mufa mica?” sau ” Ia-mi o cola zero la jumate!” sau “Vreau doua anvelope de iarna r13!” sau ” Doua pliculete de zahar brun si lapte va rog!”  De cand ne strange cervix-ul de gat si ne belim disperati la galeata de lumina care ne este turnata cu forta pe retina, incepem sa ne dam seama cam cum sta treaba cu diametrele si duritatea materialelor. Dupa ce suntem cantariti si masurati bine, primim un cod cu care suntem identificati. Apoi primim tot felul de jocuri bazate pe identificarea volumului: de la testul cu forme geometrice tridimensionale, folosit si la cimpanzei pana la puzzle-uri de tot felul, lego, kinder. Hmm, tetinele, mai nou, sunt pe numere, varietatea de scutece, mancarea pentru bebelusi, ambalata si de forma unor concentrate folosite de NASA pe astronauti, este de n sortimente pentru momente exacte din a patra dimensiune. La jucarii, invatam de mici ca pentru telecomenzi sunt baterii de 9V si pentru masinuta sunt baterii de 1.5v R6 sau mai nou AA. Pentru un furt d-asta de baterii de la o telecomanda am platit intr-un mod anistandardizare care m-a facut fericit chiar daca era dureros si implica dezasamblarea fortata a unei motociclete cu ajutorul lobului meu parietal. Toata incaltamintea, era si este evident chinezeasca, (de cand razboiul economic a fost castigat de “yellow submarine people”, probabil de la Confucius incoace, tocmai pentru ca au ales sa faca o aroganta nefolosind furculita, culmea inventata tot de ei), motiv pentru care era o adevarata lupta sa gasesti ce-ti trebuie, tocmai pentru ca oamenii astia au totul mai mic in afara de tara si economie. Daca vrei sa schimbi o siguranta, nici de data asta sistemul international nu e cu tine, pentru ca te intalnesti Ampere care-ti spune de cati de el ai nevoie(daca inca mai ai fuzibile). “Dati-mi un bec d-ala cu fasung mic!” De ce? Ca sa fie mai complicat! Puteam sa ne descurcam foarte bine cu E27 dar nuuuuuu! Mai avem E14, E40 si gx nu mai stiu cat. Rosiile nu merg cu lapte si nici lubenita cu bere. La fel draga mea, blonduta cu dopamina ciufulita iti recomand cu caldura sa nu pui Benzina intr-o gaura in care nu a intrat decat Motorina pentru ca achizitia ta de tabla scumpa, pe care ai castigat-o cu o schema mortrica similara nu are capacitatea ta de a aprecia diversitatea. Mi se pare un pic prea complicat pentru o viata in care totul a devenit atat de simplu…sunt un pic prea multe asocieri, potriviri, numere, unitati de masura. Traiesc intr-o lume in care oamenii din jurul meu nu se mai intreaba daca o minge de fotbal incape pe un geam in timp ce il sparge, cum de se potrivesc asa bine doua maini una in cealalta, cum trag niste sageti strambe si inegale cu arcul meu facut din salcie si ata de urzica sau de ce exista o atractie atat de animalica intre dantura mea stirba de la sase ani si felia dintr-un pepene rosu scos din fantana, care a parait amenintandu-mi papilele cu o dulceata uda. Azi totul este legat de-un standard, de-un numar de pini si de-o semnificatie a acestora, pur si simplu este construit asa si nu am cum sa ma impotrivesc, dar azi am invatat ca orice mufa se poate fabrica. Bine, am invatat la propriu, dar nu conteaza asta. Important e ca intotdeauna ceva se potriveste la altceva, avem mufe si standarde pentru orice, numai ca adaptorul cu adevarat universal suntem noi! singurul lucru la care nu ne putem adapta fiind noi insine!

Te iubesc Eulampio, dar ma lasa tusu!

Exista o limita, asa cum sepiei, cand i se termina calimara isi ia un rotring. Doar pentru ca o hartie goala, nu inseamna decat celuloza dincolo de gandul pios pe care-l avem cu totii, referitor la fabrica de hartie din orasul de munte, mainstream, al carui nume se refera la materia prima din care e facuta. In viziunea mea, in momentul nasterii primim o calimara plina cu cele mai frumoase figuri de stil, destinate strict hartiei cu granulatia potrivita duritatii metalului penitei sufletesti cu care suntem inzestrati atunci cand invatam sa gandim. Pigmentul asta care umple rezervorul unei inventii brevetate de un alt roman nesemnificativ pentru vest, si care pentru multi dintre noi inseamna doar numele unei statii de metrou, se termina la un moment dat. De cele mai multe ori, ramanem fara cerneala, atunci cand scriem pe foi lucioase, pe care, dupa ce insiruim sute, mii de slove, trecute prin stomac, gat, creier, si alte organe relativ vitale, fug de la locul in care au fost caligrafiate, si se transforma in “porci” pe bildungsromanul eului. Calimara cu “Pelican”, din dotare, de la nascare, nu permite refill datorita unei simple supape. E ca si cum ai o imprimanta Epson la care nu ai de unde sa cumperi cartus, si nu poti sa resetezi starea starea de “gol” a acestuia, chiar daca, in mod fizic el este ochi cu cerneala originala. Probabil ca tot la improvizatie se rezuma totul, si atunci cand vrei cu adevarat sa scrii ceva care sa dainuie, o sa gasesti bucata de lemn expresiva in exact acel mod, si de acea esenta indeajuns de moale pentru a fi modelata de metalul rece si vaduvit de excesul de span prin abraziune a daltii lovita de ciocanul antizeu a lui Nietzsche. M-am cacat pe mine, intr-o filosofie de electrician-actor-semidoct, dar mi-a placut. Acum o sa ma duc sa ma sterg de filosofie, cu aceeasi hartie in care defulez de atatia ani.